E linişte acum la Nucşoara, în Argeş. O mână de oameni, îşi deretică palma de pământ de prin ogrăzi, cât e ziua de lungă. Nu se mai aud ţipete la Nucşoara, decât poate cele ale copiilor care aleargă acum, liberi, pe uliţe. Şi nici nu mai şuieră gloanţe ca altădată, înfigându-se în trupurile de lemn ale caselor sau, în cele de carne, ale oamenilor nevinovaţi. Iar noptile, singurele zgomote care le mai tulbură somnul localnicilor sunt cântecele cocoşilor, ce parcă anunţă şi acum, ceasurile trădărilor întunecate şi sosirea maşinilor negre ale Securităţii, gata să stingă pentru totdeauna, şi glasurile, şi sufletele celor care au preţuit libertatea, mai mult decât propriile vieţi.
Acum, Nucşoara mai păstrează poveşti scrise cu sânge, doar prin gândurile puţinor oameni. Rude ale “partizanilor”, ale “Haiducilor Muscelului” sau ale foştilor turnători la Securitate. Istoria s-a scris şi sub ochii lor, deşi, unii dintre ei, erau pe atunci, doar nişte copii. Cei trecuţi azi în nefiinţă, au lăsat însă moştenire, în fiecare perete de casă, în fiecare ulucă desprinsă din gard sau creangă aplecată de vânt, parte din atrocităţile săvârşite de comunişti. Să vorbească în locul lor. Să nu se uite. Şi să nu-i răzbune….
Casa Elisabetei Rizea, de la Nucșoara
Elisabeta Rizea este una dintre acele femei deţinut politic care a luptat cu propriile forţe, împotriva regimului comunist şi prigoanei acestuia, asupra celor care nu au lăsat ochii în pământ, în semn de supunere. Sufletul ei a vibrat toată viaţa în concordanţă cu principii solide, cu dragostea de neam şi de pământul pe care, l-a scăldat în lacrimi şi sânge. 12 ani de chin a îndurat, bătăi şi torturi, privare de libertate şi foamete, confiscarea tuturor bunurilor, dar nicio clipă nu a cedat presiunii anchetatorilor săi.
Născută la Domneşti, în 1912, Elisabeta Rizea, nepoata liderului ţărănist Gheroghe Şuţa şi-a început lupta împotriva comuniştilor alături de grupul de rezistenţă Arnăuţoiu-Arsenescu, după ce regimul comunist i-au ucis unchiul, în 1948. Căsătorită cu Gheorghe Rizea, condamnat la 14 ani de închisoare, unul dintre “băieţii din munţi” cum îi numea pe Haiducii Muscelului, Elisabeta era o femeie simplă, cu şapte clase primare. Suficient cât şă-şi iubească glia. Suficient cât să recunoască nedreptatea. 10 ani au stat Haiducii ascunşi în munţi. Şi în tot timpul acesta, când nu era la închisoare, Elisabeta Rizea îi ajuta cu merinde. Cu haine. Cu informaţii. Le trimitea bani şi suferea pentru ei, torturi de neimaginat.
La adăpostul nopţii sărea gardurile grădinilor, îşi punea viaţa în pericol, pentru a le trirmite celor din munţi, cele necesare supravieţuirii. A fost pârâtă la Securitate şi de atunci, o viaţă întreagă nu a mai ştiut ce-i liniştea.
Jurământ de tăcere, până dincolo de mormânt
Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Gheorghe Rizea şi mulţi alţii, cu o mână pe cruce şi cu alta pe carabină au depus într-o noapte jurământ să lupte împotriva regimului comunist. Elisabeta era afară, de pază, dar a jurat cu inima deschisă, într-o altă noapte, în casa domnului Petrică. În 1949 au început să urce în munţi. Unul câte unul. După cum îi căuta Securitatea. Iar Elisabeta se îngrijea mereu să ajungă la ei, tot ce afla de la alţii. Punea bilete într-o scorbură de copac din Valea Morii, pe care o numeau “căsuţa poştală”. Aşa aflau Haiducii orice mişcare a Securităţii, aşa ştiau când trebuie să fugă sau ce se întâmplă în lipsa lor, cu cei rămaşi acasă. În schimb, de câte ori a fost anchetată, nimic din ce ştia despre Haiduci sau ascunzătorile lor n-a spus. Bătută în repetate rânduri, până când trupul îi era carne vie, lăsată inconştientă, torturată şi pusă în lanţuri, Elisabeta Rizea şi-a dus jurământul drept cruce, o viaţă întreagă.
"Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (...) şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi". (Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Humanitas 1993).
"Îi iert dacă Dumnezeu îi iartă"
Urma lăsată de glonțul care a trecut prin ușa Elisabetei Rizea
A văzut moartea ochii în repetate rânduri. A pierdut tot ce agonisise o viaţă. Şi-a rupt bucăţi din sufletul ei, când şi-a văzut mama plângând la căpătâiul ei, în spital, pentru rănile ce le suferise. Şi-a sfâşiat inima când fata ei, Laurenţia a ajuns în închisoare, pentru un sac de mălai. Sau când soţul ei, Rizea Gheorghe şi-a ascuns sub saltea izmenele, pline de piele, carne şi sânge. A îndurat toate, la fel ca sfinţii martiri, făcându-şi cruce cu limba în cerul gurii. “Şi mă rugam la Dumnezeu sa mă ajute să nu spun nimic". În schimb, pentru comunişti, viaţa ei nu valora nici cât un glonţ (“Fire- ai a dracu’ de bandită, acum te-aş împuşca dar costă glonţu’ 3 lei”).
Elisabeta Rizea a îndurat chinurile închisorii, timp de 12 ani. A stat în celula de maximă securitate de la Piteşti, timp de şapte ani şi încă cinci, în diferite închisori. A fost declarată, alături de soţul ei, “duşman al poporului”, iar casa, denumită “casă de bandiţi”. A fost condamnată la moarte în 1961, după prinderea lui Gheorghe Arsenescu şi, ulterior, condamnată la 25 de ani de muncă silnică, fiindu-I confiscată toată averea. A stat în condiţii inumane, alături de doamna Ion Mihalache, mama fraţilor Arnăuţoiu, Maria Plop şi alte femei deţinut politic, în închisoarea de la Mislea.
A muncit în închisorile prin care a trecut (Piteşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Mislea) în locul celor care, slăbiţi de bătăi, torturi şi foamete, îşi duceau ultimile clipe, cu ochii pironiţi asupra întunericului care le-a ţinut loc de cer. Nu a văzut ani la rândul lumina soarelui, sau cerul, iar parteneri de conversaţii i-au fost doar tăcerea, uşile trântite pentru a băga groaza în suflete şi sunetele bocancilor pe cimentul rece.
“Doamne, dacă mi se lungeşte viaţa…să trăiesc numai o săptâmână, dar să nu-mi mai fie frică de nimeni, numa’ de Dumnezeu”…
Elisabeta Rizea a fost graţiată prin decretul din 1964 şi, timp de încă 30 de ani, a fost persecutată şi vânată de Securitate. A murit la 91 de ani, ducând cu ea, dincolo de mormânt, secrete adânci şi o viaţă de chinuri. Căpitanul Cîrnu a murit spânzurat. Haiducii Muscelului, executaţi. Mulţi dintre călăii Securităţii au trecut la cele veşnice înaintea Elisabetei Rizea. Schingiuită, torturată, terifiată pe viaţă de maşinile negre şi tresele roşii, leoaica din Carpaţi nu a luptat pe front. Viaţa i-a fost, cea mai cruntă linie întâi. Nu a salvat oameni de la moarte. Le-a prelungit însă, multora, vieţile. Nu s-a sacrificat pe ea, pentru cineva anume. Ci pentru un întreg popor, mult prea subjugat de teroarea roşie. A luptat pentru principiile ei, acelea care astăzi ni se par, valori relative. A respectat până la moarte un jurământ. Şi a crezut, până dincolo de ea, în Dumnezeu. Şi-a dorit să se limpezească lumea. Şi lumea nu s-a limpezit…
Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti, la putere, şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletul!“.
E linişte la Nucşoara. Prea linişte parcă, într-un loc unde sângele strigă în fiecare pumn de pământ. Elisabeta Rizea nu mai e. Însă jerfta vieţii ei, lacrimile care i-au fost ani buni, singura coajă de pâine, nu pot fi date uitării. A luptat o viaţă pentru libertate. Aceea de care acum se bucură copiii care se joacă pe uliţele satului. A luptat pentru pământul ei. Acela pe care azi, alţii îl muncesc şi nu, urmaşii ei. A luptat pentru viaţă. Aceea pe care ar fi vrut să o prelungească, măcar cu o saptămână în care să nu-i mai fie frică. Acea viaţă pe care azi, Nucşoara i-o datorează. Şi în care noi suntem datori să nu o uităm!
* Articol publicat în nr. 1 al ziarului Esențial, Câmpulung Muscel, 2014
